Îmbălsămarea: ce este, când e obligatorie și cine o face

Prin ce diferă de tanatopraxie

Normele aprobate prin HG 741/2016 definesc separat cele două proceduri (art. 16). Îmbălsămarea modernă înseamnă doar injectarea substanțelor, pe cale vasculară sau, când vasele nu sunt intacte, pe alte căi. Tanatopraxia este procedura completă: include îmbălsămarea, dar și igienizarea, restaurarea și îngrijirea estetică a corpului.

Când o firmă îți oferă „îmbălsămare”, întreabă ce cuprinde serviciul: doar conservarea sau și pregătirea completă pentru priveghi.

Când e obligatorie

Legea 102/2014 (art. 29) și normele (art. 5) cer îmbălsămarea în trei situații:

• expunerea decedatului cu sicriul deschis într-un loc public, cum ar fi o capelă sau o casă funerară;
• transportul pentru înhumare în altă localitate, la cel puțin 30 de kilometri;
• decesul în afara spitalului, când direcția de sănătate publică o cere din cauza bolii.

Ce substanțe se folosesc

Se folosesc doar produse biocide avizate, în cantități care conservă corpul temporar, nu definitiv. Regula protejează solul cimitirului și permite o eventuală deshumare. La înhumare, o mostră din substanțele folosite se pune în sicriu, într-un flacon etichetat de cel puțin 50 ml (art. 17 din norme).

Când decedatul a murit în afara spitalului de o boală infecțioasă care nu permite îmbălsămarea, înmormântarea sau incinerarea se face în cel mult 36 de ore de la deces (art. 20 din norme).

Ce document primești

Cel care a făcut procedura eliberează certificatul de îmbălsămare, la cererea scrisă a familiei. Ți-l cer capela, casa funerară sau administrația cimitirului la expunerea cu sicriul deschis, dar și la transport. La transportul internațional, decedatul călătorește în sicriu de metal închis ermetic, așezat într-o ladă de lemn, cu pașaport mortuar.