Tanatopraxia: ce este și când se face

Prin ce diferă de îmbălsămare

Cele două cuvinte sunt folosite des ca sinonime, dar legea le separă. Îmbălsămarea este doar un pas: injectarea unor substanțe conservante prin vasele de sânge sau, când acestea nu sunt intacte, pe alte căi. Tanatopraxia este procedura întreagă, din care face parte îmbălsămarea, alături de igienizare, restaurare și îngrijirea estetică a corpului (art. 16 din normele aprobate prin HG 741/2016).

Pe scurt, orice tanatopraxie conține o îmbălsămare, dar o îmbălsămare făcută singură nu este o tanatopraxie. Partea chimică a procedurii o explicăm la îmbălsămare.

Când e obligatorie

Normele cer îmbălsămarea, deci cel puțin această parte a tanatopraxiei, în trei situații (art. 5 din norme):

• când familia alege să expună decedatul cu sicriul deschis într-un loc public, cum ar fi o capelă sau o casă funerară;
• când decedatul e transportat pentru înhumare în altă localitate, la cel puțin 30 de kilometri;
• când direcția de sănătate publică o cere ca măsură de prevenire, din cauza bolii care a dus la deces.

Cine o face și ce primești

Tanatopraxia o face un tanatopractor cu diplomă a Ministerului Sănătății, angajat al firmei de servicii funerare, ori un medic legist sau anatomopatolog. Substanțele sunt produse biocide avizate, folosite în cantități care conservă corpul doar temporar, ca să nu contamineze solul (art. 17 din norme).

După procedură, familia primește certificatul de îmbălsămare, cerut la expunerea cu sicriul deschis și la transport. Dacă priveghiul se face acasă și înmormântarea are loc în aceeași localitate, legea nu cere tanatopraxia, dar familia o poate solicita pentru ca decedatul să aibă o înfățișare îngrijită.