Lumânarea mortului: ce înseamnă și ce faci cu ea

La căpătâiul celui care moare

Când un om este pe moarte, cei din jur aprind lângă el o lumânare de ceară. După deces, la căpătâi ard lumânări în sfeșnice, iar lângă trup se pune toiagul, lumânarea lungă cât statura celui decedat. Lumânările ard la slujbele de priveghi și la înmormântare.

În credința populară, a muri fără lumânare era socotit o mare nenorocire. Legat de această teamă, mulți dădeau la altar, înainte de Paști, o făclie mare care ardea de la Paști la Înălțare. Biserica învață că lipsa lumânării nu contează pentru cel care a murit spovedit și împărtășit, pentru că lumina adevărată a sufletului este Hristos.

Lumânarea de la înmormântare

La slujba de înmormântare, fiecare participant primește o lumânare aprinsă, adesea împreună cu o batistă, o năframă sau un colăcel. Lumânarea se ține aprinsă în timpul slujbei, ca semn al rugăciunii pentru cel plecat și al credinței în înviere.

Ce faci cu ea după slujbă

Lumânarea de la înmormântare nu se aruncă. Se ia acasă și se păstrează la loc de cinste, lângă icoane. O poți aprinde la rugăciune, la parastasele de la nouă și 40 de zile și de la un an sau când mergi la mormânt. Lumânarea a fost aprinsă la o slujbă a Bisericii, de aceea familia o păstrează ca pe celelalte lucruri sfințite din casă.

Ce înseamnă

Lumânarea îl arată pe Hristos, care a spus „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Ea înseamnă și lumina faptelor bune, candela aprinsă cu care sufletul merge spre judecată, și lumina care risipește întunericul morții.