Toiagul: lumânarea făcută pe măsura celui decedat

Cum arată toiagul

Trupul celui decedat se măsoară cu o ață de cânepă sau de bumbac. Ața devine fitilul, iar peste ea se pune ceară curată, până iese o lumânare lungă cât omul. Lumânarea se răsucește apoi în spirală sau în formă de colac, ca să poată sta lângă trup.

Unde și când arde

Toiagul se așază pe pieptul celui decedat, în mâinile lui încrucișate sau la căpătâi. Preotul îl aprinde la slujbele de priveghi, numite în unele zone stâlpi, și la prohod. Arde alături de lumânările din sfeșnice și de lumânarea mortului.

Ce înseamnă

Pentru Biserică, toiagul amintește de candelele aprinse și de lumina faptelor bune cu care creștinul îl întâmpină pe Hristos la judecată. Ca orice lumânare, el îl arată pe Hristos, Lumina lumii, care risipește întunericul morții. Dintre toate lumânările aprinse la slujbele pentru cel adormit, toiagul este cea mai mare și singura făcută anume pentru un singur om, pe măsura lui.

Credința populară adaugă alte înțelesuri. Se spunea că sufletul se sprijină pe toiag când trece vămile văzduhului și puntea spre rai, iar în unele locuri, că arderea lui curăță păcatele celui plecat.

Nume regionale

Lumânarea funerară răsucită are multe nume în țară: stat, toiag de stat, lumina de stat, trupnic, privighitoare, boiul mortului sau stea. Peste tot înseamnă același lucru: o lumânare pe măsura omului, care îi ține de urât și îi luminează drumul. Ca băț de sprijin, toiagul are și el sinonime regionale, ca baston, ciomag sau, în Transilvania, măcău.